Adultlescenţa: când a devenit 30 noul 20?

Adultlescenţa, deşi sună oarecum ca un sindrom sau o condiţie medicală, nu e altceva decât un portmantou al cuvintelor adult şi adolescent. Termenul este unul recent, apărut probabil în ultimii câţiva ani, şi defineşte o nouă fază a evoluţiei umane în societăţile dezvoltate din vest, sub presiunea instabilităţii economice care contrastează cu creşterea dramatică în longevitatea populaţiei.

În ultimii 50-80 de ani, datorită tuturor descoperirilor din medicină şi a îmbunătăţirii condiţiilor de trai, speranţa de viaţă a crescut în medie cu circa 20 de ani. Acest lucru a dus, încetul cu încetul, la întârzierea treptată a vârstei maturizării - de exemplu, dacă în secolul 19 era inevitabil ca un om să înceapă să lucreze de la 10-12 ani, astăzi vârsta de 23-24 de ani e una la care tinerii abia îşi pun primele probleme legate de un viitor loc de muncă. Acest aspect social se află într-o schimbare şi mai profundă de câţiva ani încoace, lucru care nu poate să însemne decât că nu există o vârstă standard, universală de “maturizare” şi că ea depinde foarte tare de valorile şi principiile fiecărei societăţi în parte.

La fel cum copilăria, aşa cum o înţelegem noi, era un concept inexistent în anii 1800, adolescenţa a devenit un termen acceptat de comun acord în societăţile vestice de-abia după schimbările survenite în urma celui de-al doilea Război Mondial. Înainte de acel moment, trecerea de la copilărie la maturitate se întâmpla natural în jurul vârstei de 16-17 ani. La începutul secolului 20, speranţa de viaţă în societăţile dezvoltate economic (mă refer aici la Statele Unite, Europa şi Australia, ulterior completate de Japonia şi Coreea) se învârtea în jurul vârstei de 31 de ani, iar astăzi este mai mult decât dublă. Acest lucru nu înseamnă că astăzi oamenii trăiesc mai mult, ci că din ce în ce mai mulţi oameni trăiesc mai mult, ceea ce duce inevitabil la o competiţie mult mai mare pentru resurse şi locuri de muncă. Aşa s-a format ideea că aşa-zisa “vârsta de pensionare” survine mult, mult mai târziu de circa 30 de ani încoace, mulţi dintre oameni fiind obligaţi să lucreze până la vârste foarte înaintate din lipsă de sprijin economic de la stat sau din imposibilitatea de a economisi sume suficiente de-a lungul anilor.

Partea interesantă a acestor schimbări este că din moment ce oamenii continuă să lucreze mult după 50 de ani, şi trecerea la maturitate se întâmplă mult mai încet. În mod normal, perioada dintre 20 şi 30 de ani ar trebui să vină cu cele mai semnificative schimbări în viaţa unui om. Responsabilizarea socială care se manifestă prin găsirea unui loc de muncă permanent, formarea unei familii şi eventual cumpărarea unei proprietăţi se întâmpla până astăzi pentru majoritatea lumii până în vârsta de 35 de ani. Astăzi, din ce în ce mai mulţi tineri amână toate aceste schimbări şi preferă (sau sunt nevoiţi) să petreceacă mult mai mult timp făcând activităţi independente de o carieră sau o nouă familie.

Doar în Statele Unite sunt peste 50 de milioane de tineri peste 20 şi până în 30 de ani care trăiesc cu nesiguranţa zilei de mâine, fie pentru că depind de banii părinţilor, aleg să aibă joburi temporare cu venituri mici, lucrează ca liberi-profesionişti sau pentru că nu îşi găsesc locuri stabile de muncă. În Marea Britanie, numărul tinerilor între 20 şi 35 de ani care trăiesc cu părinţii a crescut la 3 milioane, cu un milion mai mult ca în 1997, iar în Italia există deja un termen care denumeşte procentajul semnificativ de tineri italieni aflaţi în aceeaşi situaţie - bamboccioni, augmentativul substantivuluibambini. Procentajul general pentru tinerii europeni aflaţi între vârstele menţionate mai sus este următorul: 25% dintre bărbaţii europeni şi 13% dintre femei trăiesc cu părinţii şi după 29 de ani, fie că o fac din nevoie sau din comoditate.

Toţi aceşti adultlescenţi nu ştiu exact ce “vor deveni în viaţă” şi sunt departe de gândul de a întemeia o familie în viitorul apropiat. Incertitudinea şi lipsa de perspective duc la anxietate socială şi la îmbrăţişarea multor activităţi pur hedoniste ca mod de viaţă zilnic. Distracţia a devenit un opiaceu al maselor, fie că e vorba de socializare online, dependenţă de entertainment şi media sau redirecţionarea totală a energiei creative către o pasiune. Mulţi dintre aceştia din urmă, adică oamenii care investesc mult în pasiuni, ajung să îşi dezvolte propriile mici afaceri auto-sustenabile la un moment dat; aceste cazuri sunt speciale şi nesemnificative ca număr, pentru că majoritatea tinerilor vor înainta în vârsta trăind în exact în acel ritm de viaţă dezordonat pe care probabil îl cunoaştem cu toţii de la 20 de ani.

Fiecare nouă piatră de hotar - 25, 30, 35 de ani, orice aniversare şi an nou sunt momente de panică semnificativă pentru mulţi dintre noi, tinerii până în 35 de ani care trăiesc în vest. Pe măsură ce criza econonomică devine, încet dar sigur, din ce în ce mai pregnantă, cu atât mai mulţi dintre tineri devin parte din “generaţia Boomerang” sau, cum li s-a zis oarecum peiorativ, “babygloomers”. Pentru ei, o educaţie universitară nu mai vine de mult timp cu garanţia unui loc de muncă şi mulţi tineri, sub influenţa pesimismului generat de acest gând (şi poate şi a faptului că universităţile devin din ce în ce mai scumpe), renunţă să mai meargă la şcoală după 18 ani. Alţi tineri consideră mersul la şcoală o formă de trai în sine şi îşi continuă studiile până cât de poate de tarziu, alegând de multe ori să convieţuiască cu familia pe parcursul acestui proces.

Într-adevăr, e comod să găşeşti tot timpul mâncare în frigider şi să nu fie nevoie să plăteşti chirie în timp ce te concentrezi un timp îndelungat pe căutarea unui job, pe dezvoltarea unei pasiuni  sau pe propria ta potenţială afacere, dar acest lucru vine şi cu o formă de pasivitate şi delăsare care nu sunt deloc benefice socetăţii. Consecinţele acestei pasivităţi sunt de multe ori lipsa acumulării de experienţe personale şi sociale, probleme în formarea sau menţinerea relaţiilor de cuplu şi lipsa de motivaţie pentru a acumula acei ani de experienţă profesională care ar fi relevanţi pentru un job bun. Statul cu părinţii şi lipsa jobului vin cu tot felul de probleme legate de integrare în societate, dar au şi beneficiul că părinţii vor rămâne în compania copiilor lor pe măsură ce înaintează în vârstă.

Acest lucru e neschimbat de generaţii întregi în rândurile societăţilor conservatoare precum China sau multe ţări din America de Sud, însă este o noutate completă pentru noi. Deşi ar fi uşor să o categorisim drept o “white people problem”, acelaşi lucru se întâmplă mai nou şi în Coreea sau Japonia, cele două ţări care funcţionează pe aceleaşi principii economice şi democratice ca şi Europa sau Statele Unite.

Convenţia socială care spune că până la vârsta de 30 de ani e necesar să ne fi dezvoltat deja o carieră şi să fi stabilit o familie are din ce în ce mai puţin impact în rândurile tinerilor. Acest mit este negat zilnic de oameni care devin buni la ceva anume după vârsta de 40 de ani, după o viaţă dedicată explorării, experimentării şi acumulării de experienţe cât mai vaste. După părerea mea, acesta este cel mai bun ritm în care un om îşi găseşte (sau se lasă găsit) de “chemarea” sa, pentru că nu mulţi dintre noi ştiu cu siguranţă la vârsta de 18 ani ce vor profesa o mare parte din viaţă.

Dacă vreţi nişte exemple bune de oameni care au devenit cunoscuţi şi influenţi după vârsta de 40 de ani, pot să vi-i numesc (dintre preferaţii mei) pe comicii Ricky Gervais şi Louie C.K., pe actorii Samuel L. Jackson, Morgan Freeman sau Steve Carrell, pe scriitorii James Joyce, Mark Twain, Paul Auster sau Margaret Atwood şi, nu în ultimul rând, pe Barack Obama. Nu cred că toţi au stat cu părinţii până la 35 de ani, dar cu siguranţă nu s-au grăbit să-şi trăiască vieţile după cum le-ar fi impus-o stereotipul social.

E adevărat că devine din ce în ce mai greu să ne opunem inerţiei şi procrastinării după o serie de dezamăgiri legate de lipsa de perspetive economice, dar poate că nici nu e cazul să mai luptăm cu ele. Toate experienţele duc până la urmă undeva, şi nu cred că există timp pierdut ca atare, chit că e vorba de jocuri pe Playstation, chatting pe facebook sau tutoriale de gătit online, cât timp ele sunt duse la capăt cu succes şi folos. De obicei prin intermediul oricărui tip de socializare - în ultimul timp mai mult socilizare online - cei care se aseamană se adună şi ajung să se ajute unii pe alţii. Joburile s-au găsit şi se vor găsi tot timpul contextual, pe bază de cunoştinţe mai mult sau mai puţin îndepărtate, şi nimeni n-ar trebui să se ferească de genul acesta de asocieri într-o economie care se zbate încontinuu.

Personal nu cunosc pe cineva care să îşi asume întru totul vârsta reală - din contră, foarte mulţi oameni susţin că simt c-ar avea cu cel puţin 5, poate 10 ani mai puţin decât vârsta din actul de identitate. şi dacă până acum acest lucru era privit ca o disfuncţionalitate socială, acum avem pur şi simplu mult mai mult timp să ne cunoaştem pe noi înşine şi să ne găsim adevăratul potenţial în ceva cu adevărat semnificativ pentru noi şi societate, spre deosebire de mulţi dintre părinţii şi bunicii noştri, care au fost obligaţi să lucreze ani de zile fără voia lor doar ca să întreţină familii. Deşi fizic nu suntem exact la fel de tineri, avantajul este că putem să ne păstrăm mai mult timp entuziasmul şi energia pentru noi proiecte şi iniţiative, şi suntem şi cu câţiva ani mai înţelepţi şi plini de experienţă - doar că nu de una profesională, acumulată într-un job nesolicitant şi de rutină. Până la urmă adultlescenţa este încă o treaptă a evoluţiei noastre sociale, care vine cu avantajele şi dezavantajele ei, treaptă care probabil peste o generaţie va deveni deja o nouă normă socială.

Sursa : http://www.descopera.ro