Sarbatorile noastre cele de toate iernile
Celebrarea moderna a Craciunului imbina elemente din traditia crestina cu elemente precrestine, intr-un amestec tulburator, asa cum sunt toate manifestarile sincretismului atunci ne apucam sa le cercetam.
Caci de sincretism este vorba, despre topirea si amestecarea unor credinte diferite intr-un sistem surprinzator de coerent, daca ne gandim din ce izvoare diferite s-a intrupat. S-a petrecut aici ceva asemanator cu ceea ce s-a intamplat in Brazilia, unde a luat fiinta o naucitoare combinatie de catolicism, credinte africane si practici ale indigenilor sudamericani, asa incat nu se mai stie prea bine care sunt sfintii crestini si care spiritele padurii. Tot astfel, in Craciunul modern se regasesc indepartate ecouri ale unor sarbatori ale romanilor, dar si ale vechilor populatii neromanizate din nordul Europei. Peste tot acest amestec de nord si sud, s-a asternut, unificatoare, traditia crestina a nasterii Mantuitorului. Dar, pentru cei interesati de originea si evolutia lucrurilor, a descifra povestea Craciunului este un exercitiu captivant, una dintre acele minunate povesti cu substrat istoric care multumesc deopotriva nevoia de real si pe cea de miracol.
Acestea fiind zise, sa incepem cu ceea ce cred istoricii a fi fost inceputul. Multe popoare au avut in obicei celebrarea unor sarbatori de iarna, poate pentru ca atunci aveau oamenii ceva mai mult timp liber, poate pentru ca incercau sa faca mai usor de suportat grelele zile hibernale. In plus, atunci mai taiau din animalele domestice, pentru a nu fi nevoiti sa hraneasca prea multe peste iarna, deci exista un stoc mare de carne proaspata, iar berea, vinul, miedul si alte bauturi care mai fusesera puse la fermentat erau in sfarsit gata de a fi baute. Odata ce exista un calendar, iar sarbatorile aveau nevoie de oarece repere cronologice, multe dintre ele se concentrau in jurul solstitiului de iarna. Candva, demult, pe cand oamenii traiau in ritmul naturii, dupa un calendar intemeiat pe scurgerea anotimpurilor, exista, in emisfera nordica, o noapte magica – una dintre multele nopti magice din an – care avea marea insusire de a fi cea mai lunga noapte a anului. Nu ca oamenilor le-ar fi placut prea mult noptile; se temeau de intuneric, erau neajutorati in fata fapturilor mai bine inzestrate pentru viata nocturna. Animale evident diurne, prost echipate de natura pentru viata de noapte – alcatuirea ochiului e o dovada concludenta –, oamenii iubeau lumina, Soarele, nu numai pentru ca acestea se potriveau cu inzestrarile lor naturale, ci si deoarece, cu inteligenta lor, intelesesera ca fara lumina n-ar exista plante, ca fara plante n-ar fi animale, cu alte cuvinte, ca fara Soare si lumina sa, n-ar fi nimic de mancare. si unde hrana nu e, nici viata nu poate fi.
Dupa toate aceste deductii inteligente, e normal sa ne intrebam: de ce le era atat de draga oamenilor noaptea cea mai lunga din an, noaptea Solstitiului de Iarna? Pai uite de ce: fiindca, odata cu ea, ce era mai rau trecuse. Soarele, care paruse ca slabeste, parea acum sa se insanatoseasca. Odata trecuta cea mai lunga noapte, zilele incepeau din nou sa creasca, incet-incet, spre bucuria speciei umane iubitoare de lumina si caldura. Solstitiul de Iarna a devenit, astfel, o sarbatoare importanta pentru oamenii Europei. Cat de mare era insemnatatea ei se vede din faptul ca, pana azi, ecouri ale celebrarii acelei zile/nopti se regasesc in practica moderna a sarbatorilor de iarna. Una dintre surse, cea romana, pare sa fi fost sarbatoarea Natalis Solis Invicti (Nasterea Soarelui Neinvins), celebrata in 25 decembrie, data la care, dupa caledarul iulian, avea loc Solstitiul de Iarna. Soarele isi dovedea invincibilitatea reluandu-si, dupa acest moment dificil – cea mai lunga noapte – cresterea, sporind in forta pe zi ce trecea, stralucind in fiecare zi mai mult pe bolta si vestind astfel victoria asupra fortelor intunericului.
Cultul unor zeitati solare (cea mai importanta fiind zeul persan Mithra) a fost destul de raspandit in Europa. Iar sub pretextul sarbatoririi Soarelui puteau fi celebrate diverse divinitati solare, ceea ce avea importanta, de pilda, pentru unii imparati romani care – poate din dorinta de a fi originali – introduceau cultul exotic al cine stie carei zeitati solare importate din Orient. Pentru oamenii de rand, probabil conta mai putin „cine era Soarele“ si mai mult ca era rost de petrecere. Erau zile de bucurie, de veselie; se faceau obisnuitele sacrificii zeilor, se manca, se bea, se petrecea dezlantuit. La latitudini mai mari, spre nordul friguros al continentului, neamurile germanice isi organizau propria lor sarbatoare – Yule (Jul) –, ocupandu-se de propriii zei si impodobindu-si casele cu ceea ce mai gaseau verde prin natura. De aici, obiceiul decorarii casei cu plante verzi: brad, vasc... In aceste tinuturi cu ierni grele si lungi, oamenii erau fascinati de putinele fiinte vegetale care isi pastrau frunzele verzi in anotimpul rece, ramanand vii in mijlocul acelui univers de plante moarte si vestind reinvierea vegetatiei, eveniment ce se intampla, miraculos, in fiecare primavara.
Trunchiuri intregi de copaci erau arse in vetre in cinstea zeului Thor (asociat cu stejarii), iar obiceiul a supravietuit pana azi: in tarile anglo-saxone, o „buturuga de Craciun“ e arsa in camin sau macar expusa si impodobita, iar in Franta se serveste un desert traditional, Buche de Noel – o prajitura cu o forma oarecum cilindrica, amintind de buturuga traditionala. In Europa, crestinismul s-a raspandit dinspre sud catre nord, tinuturile de la miazanoapte fiind printre ultimele crestinate. Aici, culturile precrestine au supravietuit mai mult, motiv pentru care au avut o influenta mare asupra sarbatoririi Craciunului. In Anglia, Yule a devenit practic sinonim cu Christmas, iar scandinavii, desi crestini de un mileniu, inca mai numesc Craciunul Jul. In aceasta atmosfera de sarbatori pagane pline de viata a inceput crestinarea neamurilor Batranului Continent. Dar vechile obiceiuri nu pier cu usurinta;biserica crestina, constienta de acest lucru, a ales o cale diplomatica si subtila pentru a-i aduce sub acelasi steag pe adeptii diferitelor religii fara a-i lipsi de festivalurile de iarna care le erau atat de dragi – si care aveau rostul lor in pastrarea ordinii sociale existente. Ca atare, biserica n-a mers pe metoda interzicerii celebrarii acestor sarbatori pagane – s-ar fi ajuns la opunere si revolta si poate la esecul crestinismului ca religie „oficiala“. In schimb, numele lui Hristos, povestea vietii sale, invataturile lui au fost adaugate treptat in amestec, pana cand tenta dominanta a devenit cea a unei mari sarbatori crestine, avand ca element central Nasterea Mantuitorului.
Cea mai importanta mutare a fost suprapunerea zilei nasterii lui Iisus peste cea aproximativa a Solstitiului de Iarna. De-a lungul vremii, au existat destule controverse teologice si istorice asupra datei reale la care s-a nascut Iisus Hristos; fiecare invatat care s-a aplecat asupra problemei a facut propriile calcule si a adus propriile argumente, dar, pana urma, mai important decat diferentele era scopul comun – impunerea crestinismului in Europa. Mai multi dintre autorii crestini din vremurile de inceput ale noii religii au legat nasterea lui Iisus de nasterea Soarelui, explicand si exploatand „coincidenta“ in modul cel mai avantajos pentru biserica. „O, cat de minunat a lucrat Providentafacand astfel ca, in ziua cand Soarele s-a nascut, sa se nasca si Iisus Hristos!“ scria, in secolul al III-lea d.Hr., Sfantul Ciprian, episcop al Cartaginei.
si astfel, povestea nasterii lui Iisus, descrisa in Noul Testament, a devenit punctul fix in jurul caruia au inceput sa graviteze celelalte elemente ale sarbatorii Craciunului. Steaua si ieslea au devenit simboluri familiare tuturor crestinilor; Magii, Fecioara Maria si Iosif, pastorii si ingerii au devenit personaje ale istoriei, la fel de reale, pentru cei care credeau in ele, ca regele tarii lor sau ca membrii propriilor familii. O intreaga cultura a Nativitatii s-a dezvoltat in jurul acestor simboluri, de la nenumaratele picturi ce infatiseaza Nasterea, pana la cantecele care-i spun povestea. In schimb, daca biserica a oferit un motiv crestin pentru celebrarea sarbatorilor din preajma Solstitiului de Iarna, n-a reusit si sa controleze in intregime felul in care oamenii intelegeau sa sarbatoreasca evenimentul.
In Evul Mediu, celebrarea Craciunului se desfasura sub semnul extremelor: oamenii mergeau la biserica si asistau reculesi la slujba Nasterii Domnului, dupa care ieseau in pietele orasului si se dedau unor desfatari pline de excese, fara indoiala ecouri ale vremurilor pagane. Vechile traditii de dinainte de crestinare au continuat sa subziste si, uimitor, persista viguros si in vremurile moderne, devenind uneori mai vizibile decat sensul crestin al sarbatorii. Totusi, Craciunul actual a pierdut mult din caracterul dezlantuit al celebrarii sale medievale (sau poate e vorba doar despre inlocuirea unui dezmat cu altul, de exemplu cu un dezmat al cumparaturilor, dar sa nu anticipam…). Dupa ce, sub influenta unor curente religioase (mai ales a puritanismului implantat in Anglia de Oliver Cromwell in secolul al XVII-lea si transplantat in Statele Unite ale Americii de catre pelerini), sarbatorirea exuberanta a Craciunului a fost chiar interzisa o vreme, el a fost reinventat si transformat intr-o sarbatoare mai linistita, a pacii, bucuriei sufletesti si iubirii familiale.
Cand sclavul devenea stapan
O „sursa romana“ la fel de probabila, dupa alti specialisti, este sarbatoarea romana Saturnalia, dedicata lui Saturn, zeu al agriculturii. Aceasta era caracterizata printr-o dezlantuire carnavalesca de distractii, cu accente desantate, probabil necesare ca supape pentru eliberarea unor tensiuni acumulate peste an. Astfel ca, incepand de la Solstitiul de Iarna, romanii sarbatoreau zile in sir (uneori cate o luna). Ordinea sociala era abolita (partial), sclavii si stapanii schimbandu-si rolurile intre ei; de pilda, se organizau ospete la care sclavii sedeau pe locurile de onoare, in vreme ce stapanii serveau la masa. Afacerile luau o pauza, scolile erau inchise, toata lumea dansa, canta, se prapadea de ras la comedii, bea, manca si se dezmata. Eh, ce vremuri!
Noul chip al sarbatorii
Scrieri literare publicate la inceputul secolului al XIX-lea (una cu impact puternic a fost celebraColinda de Craciun scrisa de Charles Dickens) au impus treptat noi conceptii asupra sarbatorii: compasiunea, bunavointa fata de ceilalti, ingaduinta, afectiunea fata de familie – toate au devenit valori asociate cu noul chip al sarbatorii Craciunului.
Totul a corespuns si cu o schimbare in conceptul de familie, schimbare care a inceput sa se faca simtita in jurul anului 1800. S-au modificat conceptiile privind copiii si copilaria. Parintii au devenit mai sensibili la nevoile emotionale ale odraslelor: Craciunul era un bun prilej de a strange legaturile dintre generatii, de a oferi momente de bucurie copiilor, iar acest obicei a ramas pana azi, Craciunul actual fiind o sarbatoare creata parca anume pentru bucuria celor mici. Aspectul cel mai batator la ochi este spectaculoasa cariera a lui Mos Craciun, asa cum il cunoastem azi: un personaj voinic si jovial, imbracat in haine rosii tivite cu blana alba, impodobit cu cusma asortata si „dotat“ cu un atelaj de reni care trag o sanie fermecata. Despre o fiinta mitologica numita Craciun si despre alti mosi, precum Mos Ajun, se vorbeste si in traditia romaneasca . Dar acestia nu aratau si nici nu se purtau ca Mos Craciun din supermarket. Mosul actual este o creatie occidentala, in ciuda faptului ca personajul istoric care, dupa opiniile specialistilor, ar sta la originea lui s-a nascut undeva in Orientul Apropiat.
Sa incercam sa apucam, cumva, capatul povestii. Cu multe veacuri in urma, traia un calugar, un „om sfant“, numit Nicolae. Se crede ca el s-ar fi nascut in jurul anului 280 d.Hr., la Patara, pe teritoriul Turciei de astazi. Oamenii il cinsteau si il iubeau pentru credinta si bunatatea lui, astfel ca Sfantul Nicolae a devenit eroul multor legende: a renuntat la toata averea sa si a pornit sa cutreiere lumea, ajutandu-i pe cei saraci si bolnavi; ori a salvat de la robie (dandu-le zestre) trei fete sarace, pe care tatal lor voia sa le vanda… Cu vremea, bunul Sfant Nicolae a inceput sa fie socotit si protector al copiilor, iar popularitatea sa a crescut atat de mult incat, chiar si dupa reforma protestanta, care descuraja cultul sfintilor, si-a pastrat reputatia de binefacator si a ramas in continuare iubit si cinstit de oameni.Personajul Sint Nikolaas sau Sinter Klaas – numele olandez al Sfantului Nicolae – a traversat Oceanul Atlantic odata cu emigrantii olandezi, care au dus cu ei in America, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, traditia sarbatoririi Sfantului la 6 decembrie (data mortii acestuia).
Treptat, timpul, care le amesteca pe toate, mai ales cand e la mijloc si o invalmaseala de culturi (ca in SUA), a contopit mai multe imagini, tendinte si conjuncturi: Sfantul Nicolae, al carui nume americanii il pronuntau Santa Claus; traditia oferirii de cadouri copiilor in zilele de bucurie ale sarbatorilor Craciunului; si o economie capitalista in plina dezvoltare, in care comerciantii au facut din sfantul binefacator un mos aducator de daruri, al carui portret se regasea deja in magazinele americane ale secolului al XIX-lea, in reclame special realizate pentru sarbatorile iernii, spre a-i indemna pe copii sa-si doreasca tot mai multe cadouri, iar pe parinti sa le cumpere. Figura mosului a devenit un simbol al darniciei, fiind utilizata atat comercial, cat si filantropic, pentru obtinerea de beneficii. In anii 1890, marea organizatie americana de caritate Armata Salvarii, dorind sa stranga fonduri pentru a putea oferi, de Craciun, mancare familiilor nevoiase, imbraca barbati someri in haine de Mos, dandu-le cate un clopot din care sa sune spre a atrage atentia si trimitandu-i pe strazi ca sa stranga donatii. Pana la acesta data, portretul-standard al Mosului se structurase deja – un barbos dolofan si jovial, cu sanie, reni etc.
Responsabil de aceasta evolutie a fost, in buna masura, poemul scris in 1822 de Clement Clarke Moore, un preot al Bisericii Episcopale, pentru cele trei fetite ale sale. Incantatorul text, numit An Account of a Visit from St. Nicholas, a ramas mai bine cunoscut sub titlul alternativ (care reproduce de fapt primul vers) 'Twas the Night before Christmas. Aici apar multe dintre elementele care compun imaginea lui Mos Craciun asa cum il cunosc azi copiii nostri (spre indignarea si disperarea parintilor, care constata ca mititeii stiu numele tuturor renilor de la sania Mosului, in schimb habar n-au cine sunt personajele reprezentate in scena Nasterii, cea din iesle.) In poem, totul e la scara mica: „Mosul“ e un omulet de-o schioapa, rumen si simpatic, imbracat in blanuri; apare aici si sania – miniaturala – trasa de reni (opt la numar, mici si ei); aici il vedem pentru prima oara pe mosulic intrand pe horn; si tot aici apare si gramada de jucarii dusa in spate de batranelul cel vesel.
Mare succes mare: poemul lui Moore s-a bucurat de o asemenea audienta, incat toti copiii au inceput sa viseze la Mosul incarcat cu daruri. Se nascuse un star. Cum a crescut mosul de la statura de-a schioapa la marimea naturala? In 1881, Thomas Nast (un desenator cunoscut pana atunci pentru caricaturile sale cu subiecte politice), inspirat de poemul lui Moore, a figurat – si imbogatit cu noi elemente atragatoare – imaginea lui Mos Craciun, rotofei, vesel, cu obraji rumeni, cu barba mare alba, costum rosu aprins tivit cu blana alba, sac plin cu jucarii, atelier la Polul Nord si spiridusi in chip de asistenti. Sapand mai adanc in mitologie, pot fi depistate credinte vechi care au slujit probabil drept surse de inspiratie pentru figura lui St. Nicholas, cel aducator de daruri, asa cum apare el in poemul lui Moore. Chiar daca, in versiunea oficial-crestina, darurile de Craciun sunt oferite in amintirea celor aduse de magi copilului Iisus, mitologia veche a Europei e plina de personaje – uneori mai crestine, alteori mai pagane – aducatoare de daruri. In Germania si Elvetia, copiii cuminti primeau daruri de la un soi de ingeras numit Christkind sau Kris Kringle, care il insotea pe Sf. Nicolae in drumurile sale la vreme de sarbatori. In Scandinavia, imaginatia copiilor era aprinsa de un spiridus vesel numit Jultomten, care calatorea intr-o sanie trasa de capre si impartea daruri. Legende englezesti vorbesc despre Father Christmas, care umple ciorapii copiilor cu daruri. In Italia, La Befana, o vrajitoare buna, zboara pe matura, coborand prin horn ca sa lase daruri pentru copii.
O legenda fermecatoare si trista dainuie in Rusia, personajul principal fiind o batrana, Babuska; ea i-a indrumat pe o cale gresita pe magii care-l cautau pe Iisus, astfel incat ei sa nu-l poata gasi. Mai apoi, cuprinsa de remuscari, a vrut sa indrepte raul facut, dar nu i-a mai putut ajunge din urma pe cei trei. De atunci, la vremea sarbatorilor de iarna, Babuska merge din casa in casa, acolo unde sunt copii, si lasa daruri pentru ei, in nadejdea ca unul dintre ei ar putea fi copilul Iisus si acesta o va ierta. Dar bradul? Iarasi, nici o legatura cu caracterul crestin al Craciunului; bradul e un simbol arhaic, precrestin, avandu-si originea in obiceiul de a impodobi casele cu ramuri de plante verzi, obicei cunoscut atat la populatiile nord-europene, cat si la romani care, de Saturnalii, decorau casele si templele cu ramuri verzi – ofrande aduse zeului agrar Saturn si urari de belsug pentru ogoare, vii si livezi. Despre brazii de Craciun impodobiti se crede ca ar fi o creatie a germanilor care, in secolul al XVI-lea, aduceau in casele lor astfel de „pomi de iarna“. Martin Luther, parintele Reformei protestante, este eroul unei legende larg raspandite: impresionat de imaginea stelelor vazute printre crengile unui brad, intr-o seara de iarna, a dorit sa alcatuiasca el insusi ceva la fel de frumos si a impodobit cu lumanarele aprinse un asemenea copac.
Emigrantii germani au dus obiceiul brazilor de Craciun in America, unde, totusi, acestia din urma erau o ciudatenie pentru majoritatea americanilor secolului al XIX-lea, caci fusesera interzisi multa vreme, sub influenta puritanismului primilor colonisti englezi, sositi in America in secolul al XVII-lea. Puritanii practicau un crestinism strict si auster si, constienti de faptul ca brazii n-aveau nimic de-a face cuNasterea lui Hristos, detestau obiceiul pomului de Craciun, considerandu-l frivol si necrestinesc si numindu-l „o batjocura paganeasca“. Insa bradul si-a croit, incet-incet, drum in casele si in sufletele americanilor. Tot sub influenta culturii germane, practica impodobirii lui s-a raspandit in toata Europa, transformandu-se intr-o traditie ce astazi pare de neclintit.
In Romania, bradul a ajuns, evident, intai in casele oamenilor de la oras, mai ales ale celor din clasele superioare ale societatii, umblati prin lume (in speta, prin Europa apuseana). Germanii si francezii stabiliti in Romania – negustori, guvernante, profesori – au ajutat si ei la raspandirea traditiei bradului de Craciun in casele citadinilor. In universul rural, Craciunul insemna cu totul altceva, desfasurandu-se dupa un scenariu arhaic foarte complex si implicand un amestec fascinant de secvente, unele cu conotatii crestine (slujba de Craciun, colindele care istorisesc povestea Nasterii siVicleimul – acea „piesa de teatru“ populara care avea ca tema Nasterea Mantuitorului), altele clar precrestine (precum taierea porcului, in care se regasesc elemente ale sacrificiilor ceremoniale „pagane“). Cu micsorarea distantei culturale dintre sat si oras, bradul si Mosul patrund treptat si in lumea rurala. Desi bomboanele cumparate de la magazin au inceput sa inlocuiasca nucile, merele si covrigii dati, traditional, copiilor colindatori, ceea ce era important inca se mai pastreaza: colindele, mancarurile traditionale, veselia la fel de traditionala, ba chiar si taierea porcului, in ciuda restrictiilor europene.
Mos Craciun al nostru
Magda Andreescu, etnolog, Muzeul Taranului Roman
Pentru copiii de pretutindeni, Mos Craciun este astazi un batran bun si bland, imbracat in haine rosii, care umbla cu un sac plin de daruri. Insa „vechiul“ sau portret romanesc, asa cum il contureaza legendele referitoare la Nasterea Mantuitorului, este mult diferit. Astfel, intr-o serie de variante ale acestor legende, Mos Craciun e un gospodar batran, rau si aprig la manie, totusi capabil de cainta. Intr-una dintre legende, se spune ca, atunci cand s-a apropiat sorocul facerii, Fecioara Maria a batut la usa unui gospodar numit Craciun, pentru a zabovi peste noapte. Acesta avea musafiri, asa nu a vrut sa o primeasca inauntru, dar i-a ingaduit sa innopteze in iesle. Fara ca barbatul sa stie, femeia lui a ajutat la Nasterea Pruncului, dar cand Craciun a vazut urmele de sange de pe mainile acesteia, s-a maniat si i le-a taiat. Maica Domnului a facut insa o minune si i-a pus Craciunoaiei mainile la loc. Craciun, vazand asta, s-a cait si s-a rugat de iertare, iar Preacurata, dupa ce l-a mustrat, l-a iertat. Apoi Craciun, devenit „primul crestin“, a primit-o pe Maica Domnului cu Pruncul in casa lui, unde i-a tinut la loc de cinste 40 de zile. O alta varianta a acestei legende vorbeste despre Craciun ca despre un mare boier din Viflaimul Iudeii. Intr-o zi, acesta primeste o scrisoare prin care este anuntat ca la el va sa soseasca un imparat mare. In toiul pregatirilor, la poarta lui poposeste Fecioara Maria, care o roaga pe Craciunoaie sa o gazduiasca, intrucat n-a gasit loc nicaieri altundeva. La auzul acestei cereri, Craciun refuza, motivand ca asteapta in casa lui alti oaspeti, mai mari. Totusi, Craciunoaia o adaposteste pe Fecioara in iesle si o ajuta sa il nasca pe Mantuitor. La auzul vestii ca sotia lui a mosit-o pe femeia cea simpla, Craciunul se supara foc si-i taie mainile. Vazand insa minunea vindecarii acestora, el isi da seama ca oaspetele asteptat, imparatul cel mare, este de fapt copilul nascut in ieslea sa.
Pentru omul de astazi, imaginea lui Mos Craciun reflectata in vechile legende romanesti poate parea contradictorie. O explicatie a ei ar putea sta in faptul ca Mosul a reprezentat initial o vechedivinitate pagana care se impotrivea simbolic noii religii crestine, dar care a sfarsit prin a fi preluata si integrata acesteia.
Rudolf Nas Rosu
Ar fi multe de spus si despre povestea cu renii; nu e clar cum s-a ajuns de la saniile trase de capre, din mitologia nordica, la reni; ceea ce stim sigur este ca tapii si caprele nu s-au bucurat nicicand de popularitate in randul clericilor, ba nici chiar al crestinilor laici. Adesea asociat cu diavolul, tapul era o prezenta malefica in mitologia crestina. Poate ca renul a umplut un gol in povestea Mosului; la urma urmei, cineva trebuia sa traga sania si ce animale puteau fi mai potrivite, pentru un Mos imbracat in blanuri, cum e cel din poezia lui Moore, decat unele venite tot dintr-un tinut al frigului, cum sunt renii? Dar si renii astia au trecut prin transformari; daca intrebi un copilas despre renii lui Mos Craciun, mai mult ca sigur va incepe prin a pomeni de Rudolf, cel cu nasul rosu. Insa Rudolf nu apare in poemul lui Moore, unde sania-miniatura e trasa de doar opt reni (nu mai insir toate numele, dar va spun ca nu e nici un Rudolf printre ei). Rudolf, al noualea si cel mai faimos dintre reni, e un adaos mai tinerel cu vreun secol decat cei opt semeni originari.
In 1939, Robert May, un functionar inteligent si talentat de la magazinul universal Montgomery Ward din SUA, a incercat sa atraga mai multi clienti de sarbatori (ale variante ale istorisirii spun ca a fost vorba despre un cadou special pentru fetita lui) creand o poveste in versuri in care era vorba despre un ren numit Rudolf, luat in ras de confratii sai din pricina nasului umflat, rosu si stralucitor. Dar, candMos Craciun a trebuit sa porneasca la drum in seara de Ajun, pe o noapte cetoasa, cine credeti ca i-a fost de cel mai mare ajutor? Rudolf, care i-a luminat calea cu nasul sau ce stralucea in intuneric. Mesajul – a fi diferit de ceilalti nu e neaparat un lucru rau, iar daca exista un prilej potrivit, un defect se poate transforma intr-o calitate – era foarte emotionant si a asigurat succesul cartii. Cativa ani mai tarziu, a aparut un cantec bazat pe povestea lui Rudolf; ulterior, aceasta a fost ecranizata, iar carticica scrisa de Robert May, Rudolph the Red Nose Reindeer, a fost tradusa, din 1939 si pana astazi, in 25 de limbi si a fost vanduta in milioane de exemplare. Povestea a prins atat de bine, incat azi Rudolf cel cu nasul rosu, intruchipat in milioane de jucarii cu beculete rosii pe nas, este unul dintre cele mai populare simboluri ale Craciunului occidental.
Sarbatori hibride, sarbatori alternative, antisarbatori
Ca orice lucru important pentru oameni, Craciunul naste polemici aprinse. In ultimii ani, el a devenit o sarbatoare extrem de controversata.
Dar controversele, de orice natura, n-au reusit sa scada prea mult popularitatea Craciunului; si cum mentalitatile si comportamentele evolueaza, Craciunul s-a schimbat si el in ultimii ani, luat de valul globalizarii, al corectitudinii politice, al miscarilor anticonsumiste etc. Printre cele mai surprinzatoare – uneori exagerate – reinterpretari ale Craciunului se numara acelea care urmaresc sa faca din el o sarbatoare „corecta politic“, stergand orice conotatii care tin de diferentele religioase si topind totul in concepte hibride. Multe dintre aceste reinterpretari isi au originea in Statele Unite ale Americii, unde amestecul de culturi a generat, in ultimele decenii, o miscare sustinuta in favoarea tolerantei religioase, rasiale etc. Adesea, startul este dat de cate o carte sau un film, care popularizeaza o idee noua pentru sarbatorile de iarna, iar ulterior, tema respectiva ajunge la moda, in masura in care raspunde unei nevoi reale existente in randul populatiilor.
Asa s-a intamplat, de pilda, cu Chrismukkah, un „amestec“ de Craciun si Hanuka (sarbatoare religioasa mozaica, numita si Sarbatoarea Luminilor si celebrata in amintirea resfintirii Templului din Ierusalim, dupa triumful rascoalei Maccabeilor, in secolul al II-lea i.Hr.). Hanuka dureaza opt zile si incepe, dupa calendarul iudaic, in cea de-a 25-a zi a lunii Kislev, putand sa cada intr-o perioada cuprinsa intre sfarsitul lunii noiembrie si sfarsitul lui decembrie in calendarul crestin. Fiind o sarbatoare de iarna, care implica daruri si bucurie, ea este interpretata adesea, in cultura populara, ca un soi de echivalent mozaic al Craciunului, ceea ce este, evident, fals. Totusi, intr-o societate multiculturala cum este cea din SUA, unde exista foarte multe familii mixte (un sot crestin, altul dereligie mozaica), a aparut tendinta combinarii voluntare a celor doua sarbatori. Exista insa urme de asociere a culturilor crestina si iudaica in jurul sarbatorilor de iarna inca din secolul al XIX-lea. Uneori,evreii care traiau in mijlocul unei populatii predominant crestine, in tari unde crestinismul era religia majoritara, ajungeau in mod firesc sa integreze unele elemente ale Craciunului in sarbatorile lor, fara a da acestor elemente conotatii religioase. Astfel, unii evrei germani din clasa mijlocie celebrau un Craciun cu brad, cantece si daruri, ca simbol al apartenentei lor la cultura germana.
Chrismukkah a fost mentionata pentru prima data intr-un serial american despre si pentru adolescenti, difuzat intre anii 2003 si 2007: The O.C. Personajul Seth Cohen, care avea un tata evreu si o mama crestina, afirma ca „a inventat“ Chrismukkah la varsta de 6 ani, descriind-o (aici recunoastem obsesia consumista in actiune) ca pe un interval de „opt zile de daruri, urmate de o zi cu multe daruri“. In rest, erau imbinate elemente caracteristice ambelor sarbatori, fiind expuse atat un brad, cat si menora (sfesnic cu noua lumanari, in amintirea minunii petrecute de Hanuka: in Templul din Ierusalim, vandalizat de soldatii greci ai regelui seleucid Antioh al IV-lea, ramasese ulei de lampa suficient doar pentru o zi; cu toate acestea uleiul a ars, in chip miraculos, opt zile, simbolizate de opt lumanari; cu cea de-a noua lumanare, centrala, sunt aprinse toate celelalte).
In 2004, un cuplu interetnic din statul american Montana, Ron si Michele Gompertz, a preluat conceptul, dezvoltandu-l si lansand definitiv Chrismukkah ca o alternativa – vesela si impaciuitoare pentru toate familiile multietnice – a Craciunului si a Hanuka. Chrismukkah.com, site-ul lor, propune felicitari adaptate si tot felul de idei pentru celebrarea acestei sarbatori hibride. Chrismukkah, ca toate ideile noi, a avut de infruntat obstacole si inca nu s-a impus pe scara larga, desi popularitatea ei este in crestere. Culmea ironiei, Liga Catolica din New York si Consiliul Rabinilor din acelasi oras si-au unit fortele pentru a condamna, intr-o declaratie comuna, sarbatoarea Chrismukkah, afirmand ca ea este jignitoare atat pentru crestini, cat si pentru evrei. Ce se va intampla cu Chrismukkah, cum va evolua ea, e prea devreme
ca sa stim. Om trai s-om vedea.
Mai interesant este faptul ca ideea Chrismukkah a declansat aparitii in valuri ale unor sarbatori amestecate, povestea capatand o dezvoltare surprinzatoare (pentru unii, chiar ingrijoratoare). De pilda, marea companie de telefonie Virgin Mobile a „inventat“, intr-o reclama premiata la competitiile de profil, Chrismahanukwanzakah, care imbina Craciunul crestin, Hanuka mozaica si Kwanzaa. Aceasta din urma este o sarbatoare cu durata de sapte zile (26 decembrie – 1 ianuarie) care celebreaza mostenirea africana a participantilor. De data foarte recenta, Kwanzaa a fost efectiv creata de Ronald McKinley Everett (cunoscut si sub numele de Maulana Karenga), scriitor american si activist pentru drepturile populatiei de culoare. Kwanzaa a aparut in vremurile luptei impotrivadiscriminarii rasiale, prin anii 1960, si a fost propusa de Karenga ca o modalitate de „…a da negrilor prilejul sa se sarbatoreasca pe ei insisi si istoria lor, in loc sa imite practicile societatii dominante“. O idee generoasa, corespunzand idealurilor timpului; o idee care a evoluat, Karenga declarand in 1997 ca, desi Kwanzaa este o sarbatoare afroamericana, ea poate fi celebrata de oameni de orice rasa. Ca o jumatate de secol mai tarziu Virgin Mobile a folosit ideea intr-o reclama, asta este o alta poveste.
De aici si pana la dorinta de a integra si mai multe sarbatori, ale si mai multor culturi, adunand sub o si mai mare umbrela multicolora feluritele traditii de iarna ale feluritelor etnii care alcatuiesc azi populatia tarilor occidentale, in spiritul democratiei si al unitatii in diversitate, n-a mai fost decat un pas. Dar, pentru ca a aduna intr-un singur cuvant numele sarbatorilor implicate ne-ar fi dat un termen prea lung si imposibil de pronuntat si pentru ca toate acestea trebuiau – totusi – sa poarte un nume, li s-a spus… Winterval. Cuvantul (nascut din winter plus festival) a fost lansat de Mike Chubb, omul responsabil cu organizarea evenimentelor in cadrul Consiliului Orasenesc din Birmingham, Marea Britanie. Ideea, a carei punere in practica a fost coordonata tot de el, a constat in initierea unui lungfestival de iarna multicultural, pornind de la faptul ca numeroase minoritati etnice si religioasebine reprezentate in Marea Britanie au, in acesta perioada a anului, diferite sarbatori specifice. Pai atunci, de ce sa nu sarbatoreasca toata lumea pe toata lumea?
si asa a aparut Winterval, care s-a desfasurat de doua ori: o data in perioada 20 noiembrie – 31 decembrie 1997 si inca o data intre jumatatea lunii octombrie 1998 si jumatatea lunii ianuarie 1999. Intentia declarata a fost de a atrage atentia (dar si interesul oamenilor de afaceri) spre Birmingham si de a nu lasa pe nimeni pe dinafara. Winterval acoperea astfel si Craciunul crestin, si sarbatorile „pagane“ tinute de adeptii neopaganismului (Solstitiul de Iarna, Yule), si sarbatorile celebrate de evrei (Hanuka), de musulmani (Ramandan si Eid), de cei cu ascendenta africana (Kwanzaa), de hindusi (Diwali ), dimpreuna cu sarbatoarea laica a Anului Nou. Suna bine, dar n-a mers tot atat de bine. Oamenii obisnuiti s-au bucurat probabil de distractiile oferite, dar se pare ca ideea era prea dificil de acceptat (poate prea avansata?) pentru stadiul in care se afla lumea noastra. Cativa clerici s-au revoltat si au condamnat initiativa, Consiliul Orasenesc Birmingham a raspuns prezentand contraargumente, treaba a ajuns in presa, mai ales in cea de scandal, si toata povestea a intrat in istorie ca un exemplu de corectitudine politica prost inteleasa si dusa prea departe. Ma rog, fel de fel de interpretari…
La polul opus fata de dezvoltarile surprinzatoare ale acestor sarbatori plurivalente, se situeaza refuzul de a sarbatori Craciunul, cel putin asa cum a ajuns el sa fie inteles si celebrat in lumea vestica. In ultimii ani, tot mai multi occidentali, scarbiti de uriasa si monstruoasa masinarie de stors bani pusa in miscare de magazine si banci cu prilejul Craciunului, s-au declarat pe fata „anticraciunisti“. Miscarile anti-Christmas iau amploare, uneori manifestandu-se chiar si in forme mai violente – proteste de strada si apeluri vehemente la boicotarea marii manipulari. Dar oamenii nu pot trai fara sarbatori – ele sunt parte din viata noastra dintotdeauna, din evolutia culturala a umanitatii –, asa ca acestea nu dispar, ci doar evolueaza, se transforma, sunt reinventate.Asa s-a intamplat cu Festivus, devenita in SUA cea mai faimoasa sarbatoare „alternativa“. Ea e, totusi, inspirata in buna masura de Craciun, fie si sub aspectul substituirii si al negarii – cutare element nesuferit specific Craciunului este inlocuit, in Festivus, cu altceva (vezi caseta). Creatorul sarbatorii este scriitorul american Dan O'Keefe care, in 1966, a sarbatorit aniversarea primei intalniri cu cea care avea sa-i devina sotie. Ulterior, familia O'Keefe a facut din Festivus o ceremonie anuala, cu diverse practici, unele amuzante, altele bizare, toate menite sa stranga legaturile dintre membrii familiei.
Dar, oricum le-am spune acestor sarbatori de iarna, se pare ca nu putem trai fara ele; intreaga poveste istorico-mitologica a celebrarilor la vremea Solstitiului hibernal arata cat de atasati suntem de asemenea prilejuri de intalnire. Asta sunt sarbatorile: prilejuri de intalnire; pentru unii, intalnire cu divinitatea, pentru altii, intalniri cu oamenii dragi sau pur si simplu cu mai multi oameni. Sentimentul apartenentei la grup – una dintre cele mai insemnate nevoi sufletesti ale omului – poate fi multumit in felurite chipuri. si propunem sa nu dam nume: numele, ati vazut, adesea mai mult ne incurca si nasc controverse. Nu numele, ci intelesul profund si impactul emotional al sarbatorii sunt importante, asa ca noi va uram, cu drag, tuturor laolalta:
SARBATORI FERICITE!
O sarbatoare controversata
Militantii impotriva consumismului denunta uriasa manipulare care ii impinge pe oameni sa cheltuiasca sume nerusinat de mari, eventual indatorandu-se pentru mai multe luni, in incercarea de a da stralucire evenimentului printr-un maraton al cumparaturilor. Organizatiile crestine deplang „paganizarea“ Craciunului, importanta crescanda acordata elementelor necrestine (de pilda, bradul) in detrimentul sensului spiritual crestin al sarbatorii. Ecologistii condamna revoltati consumul enorm de resurse si impactul asupra mediului pe care le antreneaza sarbatorirea Craciunului: milioanele de brazi taiati pentru a sluji drept podoabe efemere, miliardele de flecustete inutile cumparate si care vor ajunge, peste o luna-doua, la gunoi, uriasele cantitati de energie electrica risipite pentru a ilumina festiv (si uneori de-a dreptul kitsch) casele si strazile oraselor. Apelurile la moderatie se inmultesc pe an ce trece si poate ca ar fi mai sanatos sa constientizam ceea ce se intampla si sa incercam sa rezistam fortelor care ne atrag in fiecare an in moara infernala, ametiti de indemnurile, campaniile, manipularile, promotiile, ofertele, reducerile, preocuparea de a fi in rand cu lumea sau de a fi mai cu mot decat vecinii. O moara din care adesea iesim cu un vag (in cel mai bun caz) sentiment de vinovatie si cu impresia frustranta ca totusi nu ne-am distrat destul fata de cati bani am cheltuit.
Festivus, varianta Seinfeld
Cel care a popularizat Festivus a fost fiul lui Dan O'Keefe, Daniel, unul dintre scenaristii serialului Seinfeld. Daniel s-a inspirat din viata propriei lui familii pentru a imagina cateva activitati de Festivus pe care le-a introdus in episodul Greva, difuzat pe 18 ianuarie 1997. Printre activitatile prezentate acolo, se numara „exprimarea supararilor“, un moment in care fiecare dintre cei prezenti spune celorlati ce anume l-a dezamagit din purtarea lor in cursul anului care a trecut, si „tranta de Festivus“, in care capul familiei trebuie sa fie pus la pamant de catre cel care l-a provocat. Locul bradului de Craciun este luat de o simpla bara din aluminiu, expusa fara nici un fel de podoabe, ca o reactie, spune Frank Costanza (tatal lui George), la comercializarea costisitorilor brazi impodobiti; Frank Costanza este cel care, in serial, ar fi inventat Festivus ca o reactie la insuportabilul caracter comercial pe care l-a capatat Craciunul. Impunsaturile sunt evidente, tot episodul fiind un comentariu sarcastic la adresa mercantilizarii unei sarbatori menite candva sa stranga familia si comunitatea in jurul unor simboluri ale iubirii.
Sursa : http://www.descopera.ro
