Sonda spaţială Rosetta a fotografiat o structură misterioasă, sub forma unei piramide, pe cometa 67P/Churyumov-Gerasimenko, aflată la o distanţă de 478 milioane kilometri de Pământ.
„Piramida” are o înălţime de 25 de metri şi este una din cele mai mari structuri de pe cometă pe care cercetătorii vor să le analizeze.
Experţii compară această formaţiune cu piramidele celebre din Egipt, pe de platoul Giza, de aceea a şi fost botezată Keops, după numele faraonului care a construit cea mai mare piramidă de lângă Cairo.
Detaliu cu „piramida” footgrafiată de Rosettta
Formaţiuni similare „piramidei” au fost observate în mai multe locuri pe suprafaţa cometei, ele fiind unul din misterele pe care experţii speră să le rezolve.
Sonda Rosetta a urmărit timp de 10 ani cometa Churyumov-Gerasimenko, iar acum se află pe orbita ei, apropiindu-se tot mai mult în fiecare zi.
Megiunea cu multe formaţiuni ciudate, printre care şi „piramida”
Pe 11 noiembrie, Rosetta va lansa o sondă mai mică, Philae, care ar trebui să coboare pe suprafaţa cometei. Cu ajutorul ei, cercetătorii vor să afle cât mai multe date care să-i ajute să înţeleagă originea apei de pe Pământ şi chiar modul în care a apărut aici viaţa.
In Northumbria ai senzatia c-ai ajuns la capatul lumii. Un zid urias, de peste 100 de kilometri, taie insula Marii Britanii in doua, despartind Scotia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavaza impotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie sa fie aproape. Ii presimti puterea si maiestatea. Parca intreg relieful se schimba inainte de intalnirea cu Marele Zid. Asezarile omenesti devin tot mai putine, mai mici. Ici-colo cate un satuc scotian, cateva ferme zgribulite, adunate in jurul unei piatete cu doua-trei pravalii, apoi iarasi pamanturi nesfarsite, inconjurate de ziduri din piatra milenara. Piatra si pasuni verzi - asta e tot ce vezi in aceste locuri, in apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodata pe pamanturile Europei... si oi. Mii. Zeci de mii de oi pascand la intamplare, pana in departarile cu nori albastri-plumburii. Sfarsitul sfarsitului. Si-apoi, dintr-o data, zidul lui Hadrian! Un perete enorm, de 120 de kilometri, serpuind peste dealuri si vai, inaltat de imparatul roman pentru a-si desparti imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune ca de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuita de daci: Banna, fabuloasa asezare antica, unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand amintiri de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din cele saisprezece insirate de-a lungul zidului, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, si dupa destramarea imperiului roman, mult dupa aceea, de catre urmasii acelor soldati veniti din indepartata Dacie. Banna!... Birdoswald, cum l-au botezat englezii... Il rostesc intruna, in gand, privind curios in jur, prin fereastra deschisa a masinii, scormonind orizontul, spre ramasitele de fundatii ce se intrevad printre ierburi, trag adanc in piept aerul rece al Scotiei sau al Angliei, cine stie, caci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, inaltat, in urma cu peste doua milenii, intre cele doua tinuturi ale Marii Britanii. Aici, langa zid, toate asezarile poarta numele strabunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu inchinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester, Chester... Mereu acest Chester, inscris pe toate tablitele acelea cafenii, avand in paranteza denumirea veche: Deva. (Tocmai orasul nostru din tinutul Hunedoarei si-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificatie de "cetate". Deva, Chester... Simpla coincidenta? si totusi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o multime de "dave" la noi, in celalalt capat al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava... Toate nume de cetati pur dacice.
Fosta asezare a luptatorilor daci
Mergem mai departe. Drumul e ingust ca un fir, incadrat de ziduri din piatra veche, luata tot din ancestralele fortificatii. Ploua incet, cu soare si curcubeu, trecem prin cateva cranguri blande, in fata masinii se zbenguie soareci grasani de camp, o multime de vulpi roscovane, iepuroi... Trebuie sa oprim mereu ca sa-i lasam sa treaca. E frumos aici, ploaia, salbaticiunile, curcubeul, oile si vacile plimbandu-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarba amestecat cu cel de ruine vechi... Deodata, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, vad clar numele pe care il visasem saptamani intregi. Cobor sa imi fac o fotografie langa sageata de tabla: "Hadrian's Wall. Birdoswald" (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata curcubeu care sa apara dimineata. Ma aflu in cea mai indepartata asezare dacica descoperita vreodata pe pamant.
BANNA, fortul dacilor
Banna! Fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian. Dincolo de hotarul de piatra se vad temeliile unui intreg oras, cu strazi si zeci de cladiri uriase, inconjurat de alte ziduri impozante si turnuri de aparare, fundatiile adanci ale unei cetati fantastice, despre care se credea ca nu va putea pieri in veci, ca e nemuritoare...
Casa construita pe temelia vechiului fort
Banna este, fara indoiala, cea mai indelung locuita asezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche in care-i adapostit azi muzeul este o veche "ferma de oi fortificata" din veacul 17, ridicata peste alta ferma de oi fortificata din veacul 14, si peste alta, si alta, si-n cele din urma, peste aceleasi temelii ale asezarii daco-romane. Inca din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stapan de oi la Birdoswald, care facea daruri bogate unei manastiri din apropiere. Ferma peste ferma, veac peste veac, soldati rasplatiti cu pamanturi si ranguri mari, pastori la origine, in asezarile lor din Carpati, ramasi pe pasunile de pe dealurile Britaniei, impamanteniti acolo, oieri bogati pana azi. Cu totii pastrand langa casa, ca pe un insemn de noblete si o amintire de pret, fundatiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfant, falindu-se cu ele, platind cu banii lor arheologi, sa vina si sa sape.
COHORS I DACORUM - cei mai buni luptatori de pe Marele Zid Ghizii nostri - "curatorii", cum li se zice pe aici - sunt un barbat batran si o femeie maruntica, cu ochelari, amabila, dar parca mereu intrebatoare din priviri. Stam la niste mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu stiu cam nimic. Se uita unul la altul, nedumeriti, cand ii intrebam despre daci. Batranul se duce pana inauntru, incet, ca sa aduca o carte. Apoi iarasi intrebam.
Un reporter la "vanatoare" de daci
Iarasi si iarasi. si, abia intr-un tarziu tresarim, cand batranul ne spune ca fortareata asta a fost ridicata si locuita de 1000 de soldati din Cohors I Dacorum, recrutati de Hadrian pe la 120-125, ca sa lupte impotriva scotilor, iutilor si pictilor de la miazanoapte. Ca dacii au fost cei mai numerosi si cei mai buni luptatori din toate natiile aduse aici, pe Marele Zid, ca sa-l apere. Ca au construit cetatea Banna cu niste tehnici "ciudate", mai ingenioase decat la restul forturilor, si s-au bucurat de mari onoruri militare. Ca au continuat sa traiasca aici, fiindca s-au inteles bine cu localnicii celti, datorita unor asemanari de cultura, "probabil". si ca au lasat o multime de inscriptii in urma lor, dar pietrele acelea nu mai exista, pentru ca au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din... Le multumesc celor doi curatori si ma duc sa vad fortul. Dezamagit de putinatatea stiintei lor, nu le mai explic ce inseamna Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldatii aici. N-are rost sa le spun nici despre acele "probabil asemanari de cultura" dintre celti si daci, despre care s-a scris enorm, au curs rauri de cerneala, chiar si din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de radacini comune spirituale si lingvistice.
Opinci ... romane!
Ma indrept catre fort, dar inainte de-a pleca am o presimtire ciudata si deschid cartea pe care mi-a daruit-o batranul ghid. Ma uit la cuprins si primele cuvinte pe care mi se opreste privirea sunt cat se poate de clare: "cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern Romania...". Femeia face ochii si mai mari decat ii are. "Da, e extraordinar...", murmura. Apoi, pe aceeasi pagina, mai gasesc inca o cohorta de la Banna: "Cohors I Thracum". Si apoi altele: "Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum...". Cei doi curatori carora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o in dar sunt pusi in locul asta ca sa vorbeasca unei lumi intregi. Sa le vorbeasca milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii. Sunt in mijlocul cetatii, cocotat pe fundatia fostelor granare ale dacilor. Privesc in jur, peste capetele turistilor ce misuna curiosi printre pietrele milenare si ma simt putin mandru. Nu stiu de ce. Poate pentru ca, desi e inca dimineata, racoare, deja sunt atatia oameni pe pasunile verzi, abia scuturate de roua. Poate fiindca vad scris, pe una dintre placutele ce insotesc "traseul" turistilor, numele Daciei, in cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar si in chineza. E un peisaj atat de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblandu-se molcom pe pajisti, cu legendarul rau Irthing, caruia ii simti curgerea straveche si molateca, cu toata istoria asta mare si vie, pe care o ai la indemana, care te copleseste... Pasesc printre ruine si constat miracole. De pilda, ca dacii si-au ticluit hambarele de piatra cu un ingenios sistem de ventilatie pe sub podea, pentru ca granele sa nu mucegaiasca. Astfel, aceste granare au fost ridicate putin deasupra pamantului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost sapate niste intortocheate canale prin care sa ruleze aerul rece, pana la cateva gauri cu gratii din afara zidurilor. Se vad canalele acelea, poti intelege vazand. Acest "aparat de racire" nu-l mai gasesti la nici unul din celelalte forturi romane. si-mi vin in minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetator atent al zidului lui Hadrian: "Mai ales in ce priveste cresterea animalelor, romanii au fost mai degraba invataceii decat profesorii dacilor. Superioritatea tehnologica a romanilor a fost intotdeauna supraevaluata...".
Zidul lui Hadrian, bariera in fata barbarilor / Foto: Peter Loud
Nu e insa, nici pe departe, singurul lucru "ciudat" din fortareata asta. Chiar in fata fermei-muzeu sunt radacinile unei cladiri unice in tot Imperiul Roman. "Basilica exercitatoria", "biserica de exercitii militare" cum s-ar zice, o zidire cu fata spre rasarit, asemeni bisericilor de la inceputul crestinismului. Trebuie spus ca toate castrele romane aveau o structura standard, in toata lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelasi fel de cladiri, dupa aceleasi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul asta al dacilor este altfel. Niciunde in Imperiu nu gasesti aceasta biserica in care ostasii se antrenau sub protectie divina, pregatiti sa-si dea viata prin batalii, atat de departe de tara lor. Pentru ei, lupta era sfanta, la fel ca si moartea. In zidul sanctuarului s-a gasit incrustata una din cele mai importante inscriptii de la Banna, datand din anul 219. O dovada ineluctabila a trecerii dacilor prin aceste taramuri nordice. O relicva istorica de care noi, romanii, putem fi mandri. Nu pot sa vad decat o fotografie a inscriptiei. Ghizii iarasi nu stiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscriptia este dedicata marelui "tribun dac" Menander, rang acordat rareori unui strain "auxiliar". Tribunul avea puterea sa adopte legile Romei. Avea drept de "veto" in senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a tinut sa-si decoreze piatra de mormant cu o "sica", sabia curbata, o marca a Daciei, arma etnica a tuturor luptatorilor danubieni. A facut asta tocmai pentru a-si sublinia originea dacica, mandria de-a fi facut parte din neamul lui Decebal.
Peste 100 de kilometri de piatra milenara
E, intr-adevar, uluitor: sica, falx-ul dacic, in Scotia! Cea mai temuta arma a antichitatii romane! E plina Columna de asemenea sabii. Insusi Traian, Imparatul, marturisea ca "soldatii lui incercati nu se sinchiseau de loviturile de sageata ale dacilor, dupa grozavele rani care le-au fost pricinuite de sabiile incovoiate ale acestora". Pe langa piatra tribunului Menander, la Banna au fost gasite inca aproape 20 de asemenea inscriptii, "cu sica si frunza palmata", lasate de cohortele dacice. Nici una n-a mai ramas la Birdoswald, in acest sit de patrimoniu mondial. Nici una! Voi afla, de asemenea, ca nici una nu e expusa azi in vreun muzeu englez sau scotian, ci zac uitate prin beciuri de arhive. Pe aceste placi de piatra, dacii marturisesc zeilor ca "si-au indeplinit cum se cuvine juramantul". Juramantul lor sfant, de luptatori pentru o tara straina. Trei veacuri si-au dat sufletul pentru apararea Britaniei si a Romei. Ei, stramosii romanilor, care astazi au fost uitati. Inaintasii acelor romani care azi, in Britania si la Roma, sunt socotiti "scursurile Europei". Macar un capitolas de istorie li s-ar cuveni si lor. Macar un jurnalist care sa vina sa le caute urmele. Macar ceva... Dintre toate inscriptiile, cel mai mult m-a miscat o anumita piatra de mormant, inchinata memoriei a doi copii nascuti aici, in cetatea de la Banna. Piatra nu e intreaga, dar se poate citi. "Spiritului celui plecat, Decebal (...) care a trait (...) zile si a fratelui sau Blaes, care a trait 10 ani (...)". Cine sa fi fost acesti copii daci? De ce au murit ei asa de mici? Ce sa se fi intamplat atunci, in cetate? Cine poate sti... Privind fotografia inscriptiei, tocmai aici la Birdoswald, atat de departe de tara, n-ai cum sa nu te infiori. In urma cu doua milenii, un copil mort inainte de vreme a lasat, in schimb, o mostenire nepretuita: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorica certa a prezentei dacilor in Britania. Pelerinaj la hotarul magic
"Prima cohorta dacica sta acolo de doua secole", scria Andr Maurois despre Banna. "Soldatul, prinzand radacini, devine colon. Putin cate putin, legiunile uita de legaturile lor cu Roma..." Intr-adevar, exista o continuitate de locuire fantastica a dacilor acolo, in lumea celtica. O mana de soldati care au reusit sa sadeasca in Britania un sambure de istorie... Adio Banna. Ma despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea inca multe sa imi spuna, dar nu poate. Sunt iarasi in fata zidului, la poarta cetatii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se afla Muzeul Armatei Romane, singurul loc in care am putea vedea cateva urme gasite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda il voi intalni pe arheologul Robin Birley, conducatorul lucrarilor de la Marele Zid, cel care a facut descoperiri incredibile. E trecut de amiaza si constat ca numarul vizitatorilor s-a marit. Multi dintre ei merg de-a lungul intregului zid, 120 de kilometri... pe jos! Un adevarat pelerinaj s-a nascut aici, la grandiosul hotar din piatra. Oamenii merg linistiti, privesc, iau aminte. Nu se grabesc, au timp. Am intalnit acolo, langa fortaretele lui Hadrian, in doua locuri diferite, doi barbati tineri care scriau ceva intr-un carnet. Isi lipisera caietele de piatra peretelui stravechi si scriau. Un fel de jurnal, poate. L-am intrebat pe unul din ei, un ins blond si inalt, de ce merge pe jos atata amar de drum. "Ca sa ma regasesc pe mine insumi", mi-a raspuns, simplu. Doi oameni in varsta, sot si sotie, domnul si doamna Bowman, vin si ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. si vor merge, pe langa zid, amandoi, tocmai pana la Marea Nordului. Pana la cel din urma fort, numit South Shields. Vor innopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care ii vor gazdui. Nu conteaza. Nu se gandesc la confort. Important este ca vor merge impreuna, ca vor vorbi amandoi si vor fi impreuna... Imi spun ca cel mai "bogat" dintre toate forturile vazute pana acum este Banna. Ar vrea sa stie mai multe despre daci. Pot eu, oare, sa le spun ceva? Ar vrea sa merg impreuna cu ei, pana la Vindolanda, sa marsaluim impreuna, sa le spun tot ce stiu despre neinfrantul rege Decebal, despre frumosii nostri munti din preajma marelui oras al Sarmizegetusei de odinioara. Le-as spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs si atunci va fi seara. Ne indepartam cu masina, incet, privind mereu inapoi...
Scrieri romane pe lemn
N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu in aer liber, cu gazon fin si mici lacuri peste care se arcuiesc podete elegante, cu turnuri si cladiri romane reconstruite dupa modelul celor antice, cu un muzeu modern, adapostit intr-un superb conac englezesc, la capatul aleilor umbrite de-o padurice atent ingrijita, odihnitoare... Intr-adevar, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atatea cate n-au fost duse inca pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar daca unele dintre ele te fac sa exclami uluit. De pilda, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui si nojite pentru infasuratul obielelor, dedesubtul carora scria cu litere de o schioapa: "incaltaminte militara romana"... Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscriptii cu sica, descoperite la Banna, nu se gasesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost gasit in fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborate in depozite si lasate acolo. De cativa ani, Birdoswaldul a fost trecut, si el, in grija celor de la "English Heritage", un organism guvernamental preocupat mai degraba de turism si protectia mediului, decat de cercetare, istorie si patrimoniu. Vestigiile autentice au fost inlocuite cu papusi imbracate in costume romane, care "mimeaza" viata de altadata, siturile arheologice cu machete fistichii si trasee turistice aducatoare de bani. Practic, desi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost instrainate. Au si englezii lipsurile lor, gandesc, dar gandul acesta nu ma consoleaza deloc.
"Au fost stralucitori: brilliant!"
Profesorul Robin Birley este cu siguranta un geniu. Citisem despre el.
Un geniu: arheologul scotian Robin Birley
Stiu cine este, ce-a scris. E o onoare ca ne-a primit, fie si pentru 40 de minute, ca sa ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii si chiar ai lumii. Pentru toate cartile lui despre zidul lui Hadrian iti trebuie o biblioteca. De aproape 60 de ani face sapaturi aici, necontenit. Intr-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, in pantaloni scurti, cu bretele, bucurandu-se la descoperirea unui vas de ceramica. La 14 ani, era deja profesionist in ale arheologiei. Tatal sau, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele sau, Anthony, la fel. Fiii sai, Andrew si Patrick, sunt si ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumparat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei sa aiba unde arata lumii comorile descoperite. Fara familia asta ilustra nu s-ar fi stiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cat se cunoaste astazi. Dar dintre toti, el, Robin, este neindoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe... lemn! Gasite in adancul pamantului, aproape 1500 de documente scrise pe foite subtiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din intreaga Europa. Documente militare, contabile, scrisori intre oameni obisnuiti, cu semnatura si destinatar, desfoliate foita cu foita din bucati de lemn ingropate la cativa metri sub pamant. O munca de vrajitor. De om innascut sa scormoneasca in adancuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viata de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O munca teribil de grea, de istovitoare. De aceea ma previne, dintru inceput, sa nu ma astept din partea lui la speculatii ori povesti. El nu poate vorbi decat despre ceea ce a gasit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la varsta lui, "nu mai are dreptul" sa bata campii. Tocmai de aceea, atunci cand il intreb despre daci, imi raspunde prompt: "Au fost stralucitori. Brilliant! Atat ca luptatori, ca loialitate, dar si ca civilizatie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm inainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar si dupa, cand i-au chemat sa lupte in legiunile lor.
Menander, tribunul dac
Erau luptatori remarcabili. Se bateau fara teama de moarte si mureau razand, deoarece credeau ca sufletele lor sunt nemuritoare. Insusi titlul "Aelia" era o mare onoare, caci deriva din numele intreg al imparatului Hadrian, denumire care putea fi castigata numai datorita unui serviciu militar sau cultural iesit din comun. La inceput au fost trimisi in fata Zidului, intr-un avanpost numit Bewcastle, ca sa se bata primii cu triburile barbare. Trimisi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat intr-o zona deschisa, pustie, fara zid, fara paduri, fara nimic in jur. Asta, tocmai fiindca se cunosteau curajul si devotamentul lor in lupta. Se credea ca vor muri, insa ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, si aici au trait pana la sfarsit. Au primit pamanturi, drepturi, ranguri. Au ramas pentru vesnicie acolo, in cetatea lor. Da. Au fost, fara indoiala, dintre cei mai buni luptatori adusi sa lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini", imi spune arheologul Robin Birley. si nici nu ii cer sa imi spuna mai mult.
Soarta Scotiei, decisa in Dacia
Acelasi Robin Birley recunoaste, apoi, ca primele sale descoperiri importante le datoreaza, indirect... tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor "de acolo, din tara lor, de pe actualul teritoriu al Romaniei". si este, intr-adevar, fascinant sa asculti povestea asta, din gura acestui barbat de 74 de ani, inalt, masiv, cu parul alb, inca foarte puternic la trup si la spirit, care spune zambind despre sine ca "mai are inca foarte multe de gasit pe sub pamanturile astea" pana ce va inchide ochii pentru totdeauna.
Placa tribunului Menander
Merita sa-i auzi povestea, de la inceput la sfarsit, si sa iei aminte: "Era in primavara anului 105, chiar inaintea celui de-al doilea razboi al lui Traian in Dacia. Dacii pusesera pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai pana aici, la ultimele hotare. In vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoana, cohorta a IX-a Bataviorum, toti luptatori profesionisti si nobili, recrutati din Belgia. Unul din regimentele "de top" ale Zidului, supranumit si "Regimentul Sageata". Erau specialisti in asalturile pe apa, stiau sa lupte inotand in plina viteza, pe ape involburate, de aceea erau primii aruncati in razboaie atunci cand era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintai chemat in Dacia, Romania de azi, special pentru trecerea Dunarii, si cantonat apoi la Buridava, in actualul judet, numit Valcea. Exista acolo, in vechea Dacia, dovezi clare ale prezentei acestor soldati, placute de marmura in care se povesteste plecarea lor din Britania catre Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit sa paraseasca Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunare. Intreg Imperiul era preocupat atunci numai de razboaiele dacice. De aceea, ei au ars in mare graba, chiar inainte de plecare, toate tablitele "nedorite", mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care contineau si informatii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: ca le-au ars! O ploaie torentiala a cazut peste fortul parasit, imediat dupa plecarea lor, asa cum se intampla atat de des aici, in Northumbria. Ploaia aceasta a inabusit focul, "calind" tablitele de lemn, acoperindu-le cu o crusta de carbon si oferindu-le astfel conditii anaerobe de pastrare, fara ca bacteriile sa le poata ataca, pana astazi. Mi se par niste documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, sa fie bagate in seama si de arheologii romani. Noi am deschis aceste bucati de lemn ingropate, le-am desfacut strat cu strat, "foaie cu foaie"...
Macheta fortului locuit de daci
O munca intr-adevar foarte grea, migaloasa, pentru ca nu stii unde sa cauti, la ce adancime, sau le gasesti sparte, iar daca nu descoperi acolo macar cateva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, macar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, raman doar cateva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, cand le scoti, risti ca scrisul sa se risipeasca imediat la atingerea cu aerul si bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundam 6 saptamani intr-o anumita substanta de prezervare si abia apoi le fotografiem in infrarosu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi si fascinant totodata. Asa am putut descoperi un adevarat "secret militar", o scrisoare neobisnuita adresata prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnata in comun de catre doi buni prieteni de-ai sai, tot nobili, prefecti si ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnica a batavilor in Dacia, spre luptele de la Dunare. Cei doi ii scriu lui Cerialis: "Ne rugam, frate, ca ceea ce este pe cale sa faci sa fie incununat de succes. Si, asa va fi, pentru ca este deopotriva in acord cu dorintele noastre, ale amandurora, sa faci asta, dar si in interesul tau, caci tu esti cel mai demn de respect. Il vei intalni cu siguranta pe Guvernatorul nostru cat de curand". si semneaza. Era ca un fel de scrisoare de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, la putin timp dupa scrisoarea asta, in primavara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discutie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului si plecarea in goana catre Dacia. Se pare ca n-a fost singurul regiment de la Zid plecat sa lupte acolo, in Romania de azi. Razboaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul pana la ultimele hotare ale sale. Va dati seama, daca au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri departare!... Dacii acestia au reusit, de fapt, sa schimbe istoria. Daca ne gandim numai la cate puteri erau atunci adunate aici, langa Zid...
Bogdan Lupescu in forma maxima
Zau, nu stiu ce s-ar fi ales de scotii, pictii si restul triburilor din Caledonia, daca aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite sa plece"... In timp ce profesorul Birley isi urmeaza pledoaria, imi vin in minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte "Romans and Barbarians" (Romani si Barbari). Acesta spune si mai raspicat: "Soarta a ceea ce noi stim ca e Scotia a fost decisa in tara numita astazi Romania". Se referea tocmai la abadonarea Scotiei de catre armatele plecate spre razboaiele dacice. si se pare ca a avut dreptate. Ii arat lui Robin Birley "inscriptia cu sica" a tribunului dac Menander. "Da, intr-adevar...", murmura arheologul, zambind parca a amaraciune. Imi face semn cu mana sa astept. Dupa cateva minute, se intoarce cu o carte neagra, veche, groasa. Un fel de "biblie" a arheologilor britanici romanisti. Insa, de data aceasta, se aseaza chiar langa mine. Scaun langa scaun, umar langa umar, de aceeasi parte a mesei. Amandoi cu cartea cea mare in fata, pe care vad alte si alte asemenea inscriptii, una sub alta. "Uite, toate sunt dacice...", zice, dand fila dupa fila, incet. "Uite, inca un falx, o sica... Da... Uite, inca una... si inca una..." Ma simt bine langa omul acesta. Ma simt, nu stiu cum... ocrotit. "Oh, iata inca una!", exclama dupa cateva pagini. si radem amandoi, ca intre prieteni vechi, ca intre tata si fiu, de parca am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oara, in pamanturile mangaiate de ploi de la capatul lumii...
Arkaim, cea mai misterioasa asezare antica, situata in regiunea Celiabinsk, in sudul Uralilor, a fost descoperita in 1987, in timpul lucrarilor de adancire a vaii raului din apropiere, care urma sa fie inundata.
Autoritatile locale doreau sa construiasca un rezervor imens de apa, pentru irigarea campurilor aride. De atunci, istorici, arheologi si numerosi cercetatori au incercat sa inteleaga secretele acestei cetati circulare, mai ales pe cele legate de natia care a locuit aici in urma cu peste 4000 de ani, la varsta la care a fost datata asezarea.
Arienii din Urali
Sapaturile au scos la iveala o structura bazata pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot in lume, de la Sarmizegetusa pana in Mexic. La prima datare, orasul Arkaim s-a dovedit a fi de-o varsta cu Egiptul si Babilonul. Gennadi Zdanovici, presedintele asociatiilor de arheologi care cerceteaza Uralii, a sustinut ca proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apa sa fie abandonat, importanta arheologica a asezarii fiind considerata inestimabila. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori.
S-a avansat ipoteza ca populatia care a intemeiat Arkaimul apartinea celei mai vechi civilizatii, numita indo-europeana, desi, daca luam in calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinita ca europeano-indiana. Vadim Cernobrovi este de parere ca cei care au intemeiat acest oras antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariana, si in Arkaim se afla un templu solar si un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Muntii Orastiei de pe teritoriul geto-dacilor.
Vadim Cernobrovi este coplesit de infatisarea cetatii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul iti lasa o impresie incredibila. Uriasele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Orasul si imprejurimile sunt inscrise in aceste cercuri. Inca nu stim importanta lor, daca erau facute in scop defensiv, stiintific, educational sau pur si simplu tineau de vreun ritual”.
O cetate abandonata
Cetatea a fost construita pe un deal, un loc virgin, fara sa fi existat alta asezare inainte, dupa un model care, dupa parerea cercetatorilor rusi, imita sectiunea unui trunchi de copac, dar in planuri in trepte, fiecare cerc coborand o treapta fata de cel precedent. Intregul ansamblu reprezinta un complex complicat, avand probabil rost civil, citadin, dar si functie religioasa, fiind orientat dupa pozitia unor constelatii. Cetatea circulara contine 60 de cladiri, 25 in cercul interior si 35 in afara acestuia.
Fiecare casa asigura tot confortul, cu spatii structurate in jurul unei vetre deschise, din care cauza acoperisul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca sa nu patrunda ploaia sau ninsoarea. Fiecare casa avea o anexa, o camara pentru pastrarea alimentelor. Apa era adusa printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios si util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau si rolul de a regla tirajul focului, folosit, in opinia cercetatorilor, si la confectionarea unor bunuri de uz comun, din cupru si bronz.
Un alt sistem de conducte trecea pe sub camari, apa rece curgatoare avand rol de racire a incaperii. Piata centrala din Arkaim, de forma neregulata, avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc. Cercetatorii au observat ca orasul era echipat cu un sistem antifurtuna, care il proteja impotriva ploilor torentiale, apa scurgandu-se, prin canale, in vale. Casele erau protejate impotriva incendiilor, materialele de constructie fiind impregnate cu o substanta ignifuga.
Cu atat mai curios este modul in care locuitorii au parasit orasul, incendiindu-l intentionat, dupa ce si-au strans strictul necesar, fara sa fi fost amenintati. Cercetatorii au ajuns la aceasta concluzie pentru ca nu exista ramasite umane si nici indicii ca ar fi avut loc vreo lupta in imprejurimi. Un mod similar de parasire a cetatilor l-au practicat si mayasii.
Focar geopatogen?
Specialistii de la statiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifesta in aria orasului-cetate: fluctuatii ale parametrilor magnetici si de temperatura, care se mareste sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fara sa fie un efect al schimbarii atmosferice, precum si fulgere globulare. Si turistii care se perinda prin Arkaim se plang anual de stari nefiresti, sunt cuprinsi inexplicabil de panica, cu cresterea tensiunii si accelerarea batailor inimii, dar si de o stare de febra, toate disparand brusc, asa cum apar.
Multi copaci din zona prezinta malformatii si trunchiuri torsionate, semne ca exista focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii si animalele nu se simt bine daca stau prea mult in zona. In plus, geologii au constatat ca exista si fracturi de placi tectonice in valea Arkaimului, muntii din jur fiind activi seismic, o alta sursa a anomaliilor fizice.
Starile nefiresti semnalate de oameni pot fi provocate si de canalele subterane de apa, concentrari de resurse minerale sau terenuri mlastinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.
Masagetii – arhitectii constructiilor circulare
Cetatea Arkaim imita sectiunea unui trunchi de copac Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrarii “Civilizatiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de constructie circulara, total atipic pentru regiune, masagetilor, geti care au emigrat in masa, in mai multe etape, ajungand pana la Muntii Urali, in China si Tibet, pastrand de-a lungul timpului religia si simbolistica solara. Deshayes remarca “organizarea de stup” a cetatilor circulare, care a influentat ulterior arta funerara a vechiului Orient.
Pana sa mergem mai departe cu masagetii, acest popor uitat de istoria tarii de provenienta, Romania, e bine de amintit o particularitate a geografiei tarii noastre: are un relief concentric, care coboara in trepte, de la Muntii Carpati la Subcarpati, la dealuri si podisuri, apoi la campii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate in bejenie.
In ce priveste cetatea solara Arkaim (in limba romana arhaica “im” inseamna noroi, mal), probabil ca “arca” fusese doar un popas spre destinatia finala, de aceea au si parasit-o, aparent fara motiv. Cert este ca in ruinele cetatii au fost descoperite sabii scurte cu lame curbate, ceramica ornamentata cu zig-zaguri, spirale si cruci cu raze, aceleasi simboluri fiind prezente si pe camasile din panza topita purtate de localnicii vaii Arkaim.
Toate acestea duc cu gandul la folclorul geto-dac, desi vechimea cetatii Arkaim este mult mai mare. In schimb, urmele arheologice descoperite in Ucraina sunt extrem de asemanatoare cu cele descoperite in Romania, pe malurile Dunarii si ale Prutului, si datand din urma cu 4-5 milenii.
Adoratorii Soarelui Arkaim. Un amfiteatru in trepte
Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrari “Civilizatia veche a Iranului”, ii descrie in termeni elogiosi pe acesti masageti, “asezati pe fluviul Sar Daria si mai la est, principalii dusmani ai lui Cirus”. Dupa cum scria si istoricul grec Hekataios, care traia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele si animalul inchinat lui, calul, sunt razboinici de temut, pedestri si calare, sunt echipati cu platose, iar armele lor sunt spade, securi de lupta, de arama. Harnasamentele cailor le sunt impodobite cu aur, iar ei poarta in batalii centuri si fruntare de aur”.
Una dintre cetatile masagetilor a fost descoperita de arheologul sovietic S.P. Tolstov, in 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulara, in varf de deal, inconjurata de un zid dublu de aparare, umplut cu pamant, ca murul dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au infruntat ostile lui Cirus, in 530 i.e.n., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris. Herodot ne spune ca “cea mai mare parte a ostii lui Cirus a fost nimicita, iar Cirus insusi si-a gasit acolo sfarsitul. Tomiris a umplut un burduf cu sange de om, a pus sa fie cautat lesul lui Cirus printre mormanele de persi morti si cand l-a gasit i-a inmuiat capul in burduf, ocarand mortul: “Ti-am promis atunci cand mi-ai ucis fiul prin inselaciune ca o sa te inving si o sa te satur de sange!””.
Monumentul circular de la Adamclisi
Urmasul lui Cirus, Darius, a patruns in 517 i.e.n. cu ostile in tinutul masagetilor, Horezm, care a trebuit sa se supuna, “in afara de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din razboaiele de cucerire dincoace de Dunare, “unde numai podul construit de persi (peste Dunare) il salva pe rege si armata lui sa impartaseasca soarta lui Cirus, fugariti de ostile getilor”.
Un alt mare comandant al antichitatii, Alexandru cel Mare, a poftit sa-i cucereasca pe masageti, dar a dat gres. Horezmul a ramas in afara cuceririlor lui, totusi, unul dintre printii locali, Faramane, a vrut sa incheie cu Alexandru o alianta impotriva scitilor de la Marea Neagra. Conform istoricului expeditiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de calareti si-i promitea ca, daca Alexandru va accepta alianta, va aduce si pe vecinii lui, colchii si amazoanele!
Conform lui Brentjes, alianta lui Faramane a reusit sa-i alunge pe scitii din Ucraina si de mai departe. Poate ca aceasta mare batalie este consemnata pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar si amazoane prinse in lupta (multi istorici sustin ca monumentul este mult mai vechi decat patrunderea lui Traian in Dacia). Faramane a infiintat statul “Amu Daria”. “Cetatea berbecului viril” a dahilor Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (“dahii si dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin in “Letopisetul Tarii Moldovei”) care se asezase la nord de lacul Aral si care tabara, la 250 i.e.n., sub conducerea lui Arsache si a lui Tiridates, in nord-estul Iranului.
Caii solari dacici
Acestia sunt intemeietorii temutelor semintii ale partilor! (Poate nu intamplator, la Parta, judetul Timis, se afla cel mai vechi sanctuar din Europa, datat aprox. 5000 de ani!) Cetatea lor circulara, care pare a fi construita dupa planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusa in mod ciudat de catre istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort”!!. desi conform limbii romane actuale, sensul ar fi mai degraba “berbecul viu”. Fara suparare, “coi” e cuvant stravechi, cu conotatii de virilitate!
Si tot celor care inca mai sustin ca limba romana s-a format dupa cucerirea Daciei de catre romani, le mai oferim cateva elemente derutante, notate de Burchard Brentjes, si anume – urmasii dahilor lui Arsache au intemeiat dinastia Frates si au avut mai multi conducatori cu numele de Mitreadates. Iar Surenas (originar probabil din muntii cu acelasi nume, Sureanu, unde a inflorit cultul solar din timpuri stravechi), stralucita capetenie a ostilor regelui part Orodes al II-lea, a invins sapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, in anul 60 i.e.n.
Dupa modelul razbunarii reginei masagetilor, Tomiris, lui Crassus i s-a taiat capul si i s-a turnat pe gura aur topit, “ca sa-l sature de setea de aur care l-a manat la razboi”. Zvastici solare si la Staraia Riazan In urma cu cativa ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit in Rusia, langa Staraia Riazan, o cetate avand o constructie considerata de “tip Stonehenge”, numai ca avea dimesiuni mai mici si era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Muntii Sureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai inalta, la jonctiunea raurilor Oka si Pronia, o arie bogata arheologic, incepand cu paleoliticul.
Echipa de arheologi a constatat ca sanctuarul are 7 metri in diametru si este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, situate la distante egale una de alta. In centru se afla o alta constructie, rectangulara, si un pilon. Alte doua gauri de piloni au fost descoperite in partea de est si de sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poarta prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului puncteaza rasaritul. Bucati de ceramica cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, in zig-zag, asemeni unor raze solare, si altele serpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite langa sanctuar.
Vasele proveneau din epoca bronzului si aveau un scop ritualic. In preajma sanctuarului nu a fost descoperita nici o asezare. Nici nu era bine pentru sanatatea omului sa existe o asezare la confluenta a doua rauri, iar preotii din vechime stiau acest lucru. Origini carpato-dunarene Model de locuinte la Arkaim Din moment ce numai masagetii si dacii lui Arsache ridicau cetati circulare prin stepele Asiei, putem presupune ca “arienii” care au construit Arkaim erau stramosii lor.
Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publica, in anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leaganul arienilor, in timpul primei lor aparitii, in spatiul carpato-dunarean. Astfel de constructii circulare, “aparate ale lui Uriel”, cu rol astronomic, astrologic si agronomic, sunt caracteristice primei civilizatii.
Reamintim ca in “Cartea astrilor ceresti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este invatat de ingerul Uriel cum sa construiasca un “aparat ceresc”, pe care sa-l lase pamantenilor. Reconstruit dupa instructiunile lui Uriel, de catre cercetatorii britanici Christopher Knight si Robert Lomas, acesta a iesit exact de forma si dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa.
Si atunci, nici nu ne mai mira de ce, oriunde se gasesc astfel de sanctuare, in jur sunt denumiri stravechi ce amintesc de uriasul Uriel: Urali la rusi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriasi. Ca o regula, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstitiile de vara si iarna, cand razele soarelui cad pe o anumita parte a sanctuarului.
Toate au o cale procesionala pavata cu placi de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi vazut, prin ferestre si portaluri, in toate ipostazele sale. Acelasi model sacru il aveau si preotii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn si granit.
Arkaim nu este decat o alta cetate-sanctuar inchinata Soarelui, de slujitorii lor stravechi: arienii din bazinul carpato-dunarean.
În epopeea definirii identității naționale, până prin secolul al XIX-lea, mai precis până la obținerea independenței, în discursul elitelor românești apare recurent tema originii latinești. Principala preocupare era crearea unei imagini glorioase, care să justifice pretențiile de acceptare printre marile puteri europene. Fiii Romei trebuiau ajutați să se elibereze de sub jugul otoman sau habsburgic.
Pretinzând noblețe prin asocierea cu romanii, cercurile românești, în special cele transilvănene, sperau să obțină privilegiile de la care erau excluse. Latinismul răsuna și în Principatele române, numai că aici mai existau și voci care il contestau, în speță din partea ortodoxismului care îl asocia cu preponderența Bisericii Catolice. Cei care se străduiau să se opună incursiunilor “străinului catolic” nu prea găseau în revendicarea identității de la romani o opțiune viabilă, deși mai târziu, în contextul expansiunii rusești, aceasta devenea utilă.
Dar principatele române își doreau independență, nu doar drepturi egale cu alte grupuri. Iar pentru a contracare preponderenta otomană, aveau nevoie de un mit mai puternic decât cel al originii din romani, un mit utilizat însă ca liant colectiv în cadrul luptei pentru unificare. Acum era nevoie de ceva mai puternic, ceva mai “neaoș”. Așa că elitele (politice și culturale) și-au întors privirea spre daci ca strămoși simbolici, pentru că aveau avantajul de a împinge granițele vechimii “naționale” înapoi cu încă un mileniu, iar pe de altă parte aceștia puteau deveni niște imagini grăitoare ale indigenității pe meleagurile care se voiau independente. Arhaicitatea dacilor părea mai atrăgătoare și mai ofertantă decât imaginea “străinului” roman, perceput drept cotropitor și asimilat otomanului.
Dezbatarea despre identitatea națională este foarte importantă in acest secol în care se trasează granițe și națiuni, iar mitul de origine devine un instrument foarte puternic în asigurarea coerenței noilor organisme statale. În spațiul românesc, nevoia de definire a unei esențe naționale devine cu atât mai stringentă după obținerea independenței. Europa trebuia să știe cine sunt românii, iar trecutul avea menirea de a asigura legitimarea prezentului. Discursul istoric nu era separat de cel politic și avea un scop clar: de a integra noul stat în spațiul de civilizație european, dupa cum declara chiar Kogălniceanu și nu numai. Dar emulația socială, politică și culturală a Europei va avea și efectul invers, și anume acela de îndepărtare față de normele europene și de încercare de construcție a unei identități originale.
Latinismul jucase un rol important la 1848 și 1859, dar treptat românii se vor lăsa cuceriti de dacii care vor câștiga din ce în ce mai mulți susținători, dintre care poate unul dintre cei mai influenți a fost B.P. Hasdeu, care deși susținea originea daco-romană, i-a scos pe daci din conul de umbră de până atunci. Originea dacică era utilă pentru un stat tânăr care acum era independent și nu mai avea nevoie de imaginea romanilor ca făuritori de civilizație. Ba dimpotrivă, aceștia devin acum simbolurile imperialismului, expansionismului, spre deosebire de dacii care, mitizați și mistificați într-un singur popor unitar, cu o vechime și continuitate considerabile, sunt acum încărcați de o sumedenie de virtuți printre care mai ales spiritul liber și vitejia cu care se împotrivesc invadatorilor. Dacismul, glorificarea unui trecut îndepărtat despre care avem informații foarte disparate și contradictorii, are așadar un sens politic. Prezentul se justifică prin trecut și transpune acolo realitățile moderne. Dar dacismul însemna independență în acest secol de construcție națională. Nu este un discurs despre trecut, ci despre prezentul care încearcă să se justifice prin mitul strămoșului. Un strămoș simbolic.
Acest discurs servea foarte bine ideii de inlăturare a intereselor străine și de afirmare a propriilor deziderate naționale. Invocarea dacilor se dorea a fi și o întărire a argumentului continuității în teritoriu, precum și un contraargument la adresa tezelor imigraționiste. Un background dacic însemna rădăcini mai adânci, drepturi ancestrale asupra teritoriului, ceea ce teoria latinistă nu oferea. Totodată, dacismul servea și propagandei pentru unificarea celor trei regiuni, cu alte cuvinte, ar fi fost o reunificare a vechii Dacii, instrumentalizată drept patrie originară.
Dacism si romantism in identitatea nationala
Tot la un puternic nivel simbolic funcționa și teoria romantică referitoare la esenta popoarelor, care ar fi determinată de pământurile pe care se perindă, ceea ce a exacerbat și mai mult mitul întoarcerii la mărețele începuturi. Românii, la fel ca înaintașii lor daci, trebuiau să își recupereze glia. Mitul mobilizează, trezește pasiuni, de aceea dacii au devenit arhetipul eroic; dacismul avea sens pentru perspectivele politico-economice ale românilor, care nu ar fi făcut altceva decât să ducă mai departe gloria strămoșească. În vogă era în epocă și exaltarea primitivului, a bunului sălbatic, o idee reiterată de Herder, care susținea că un popor nu poate progresa decât nealterat de forme exterioare lui. O concepție pe care s-a mulat și dacismul, deși nu era singurul, galomania fiind cel mai apropiat exemplu. O viziune care privea poporul ca pe ceva unitar, organic, coerent și imuabil.
Apropierea între dacism și romantism a creat o serie de opoziții în discursul patriotic. Astfel, în vreme ce romanii reprezentau ceea ce era străin, civilizat, artificial, fortat și perisabil, dacii ajung să devină simbolul a ceea ce inseamnă autohton, primitiv, natural, organic, durabil. Descendența din asemenea strămoși, asociați cu toată pleiada de virtuți ale tradiției autohtone, a devenit o componentă fundamentală a “invenției” naționale. Pornind de la ideile romantismului legate de elogierea naturalului si spontanului, dacii ajung principalele simboluri ale reacțiunii în fața influențelor străine dăunătoare, dar și în fața defecțiunilor din ordinea socială. Încă o dată, mitul și simbolul istoric reprezintă un manifest politic despre identitate, statut internațional și condiții interne.
Dacismul, prin toată emfaza lui asupra purității și virtuții unei comunități a cărei problematică este cu mult simplificată și manipulată pentru a se mula pe un scop politico-social (asa funcționează de regulă un mit de origine), a fost instrumentalizat în cadrul construcției așa-numitei esente naționale. Invocând unicitatea și originalitatea, dacismul s-a transformat în nucleul egocentrismului etnic, în jurul căruia gravita nou-născuta națiune română, care trebuia să se apere de intruziunile externe, cu alte cuvinte de romanii epocii moderne.
Romantismul acesta al începuturilor se regasește din plin și în literatură, acolo unde nationalismul se manifestă prin diversele creații populare considerate originale. Așa cum literatura populară presupusă a fi necontaminată de ingerintele străine se dorea a fi tezaurul spiritului național, tot așa și temele și motivele dacice erau considerate constituentele majore ale etnicității care adăpostea individualitatea românească. Fundamente simbolice pentru realități foarte noi.
Dezvoltarea organică și naturală a unui popor, laitmotiv și la Eminescu, și la multi alții, este poate printre cele mai evidente elemente ideologice ale epocii natiunilor, ideea legăturii incontestabile între prezent și trecut, o legătură fabricată pentru a susține un program politic: al justificării prezenței pe scena istoriei a nou formatei națiuni. În sensul acesta, civilizația dacilor este mitul fondator care o justifică. Programul politic, vizibil mai ales în rândul conservatorilor, insista pe antipatia față de cei considerați ‘străini’, pe elogiul strămoșilor eroici și pe exaltarea aproape mistică a trecutului privit numai în lumini și fără umbre.
Autohtonismul dacic nu a scos componenta romană complet din ecuație, dar l-a limitat foarte mult. Națiunea în căutarea identității agăsit-o mai degrabă într-un element care părea mai familiar, la nivel emoțional cel putin. Romanii au fost importanți atâta vreme cât politica era orientată spre referenți externi, acum că se conturase statul, care trebuia să acționeze pentru sine, era necesar un simbol identitar autohton și indigen. Considerațiile istorice, investigația istorică șamd. nici nu mai au relevanță, pentru că suntem pe terenul transfigurării mitice a istoriei. Dacii sunt un mit fondator, prin intermediul lor se povestește despre geneza poporului român și se justifica existenta acestuia.
Originile autohtone sunt cele mai valorizate în epoca modernă, indiferent de națiunea la care ne referim, se caută acel prim început. Rădăcinile contează mai mult în imaginarul colectiv decât orice idee de amestec etnic. Noile comunități se creează, se inventează, prin invocarea unei continuități mitice între ‘cei de atunci’ și ‘cei de acum’, prin invocarea unui act fondator. Astfel, Dacia a fost și ea înzestrată să reprezinte și sa prefigureze România modernă, care nu ar fi fost decât o refondare a unei realități geopolitice primoridale. Este ca un ritual magic prin care se rememorează un moment inițial, un personaj sau o civlizație, scoasă din istorie și supusă ideologizării.
Arheologii care sapă la mormântul antic din Amphipolis, în nordul Greciei, au mai descoperit aici, pe lângă statuete, un mozaic deosebit de frumos.
Mozaicul acoperă podeaua uneo camere, are 3 metri lungime şi 4.5 metri lăţime. Prezintă un călăreţ cu o cunună de laur, care conduce un car şi alţi doi cai, dar şi pe zeul Hermes, zeu al negoţului şi ghid spre lumea subpământeană.
Podeaua este decorată cu mici pietricele colorate şi se află în antecamera funerară, unde arheologii cred că este îngropat un membru al familiei regale macedonene.
Zona din centrul mozaicului a fost distrusă, dar experţii au destule fragmente pentru a putea reconstitui modelul.
Ministerul Culturii din Grecia a anunţat că mozaicul datează din secoul al IV-lea î.e.n., adică din perioada în care a domnit celebrul rege Alexandru Macedon.
De aceea, ei cred că în mormânt se află chiar o rudă a acestuia, poate chiar mama sau soţia lui sau poate un general care a luptat alături de el.
În apropiere de Amphipolis, în localitatea Vergina, a fost descoperit în anii 1970 mormântul regelui Filip, tatăl lui Alexandru Macedon. Rămăşiţele acestuiau au fost analizate, iar identitatea regelui anunţată oficial vineri, de o altă echipă de cercetători.
